ne mira bunul simt…..

Un tanar de putin peste 20 de ani. Cu urechi clapauge si ochii mici mici….si cu privirea in pamant. Cu greu a ridicat ochii si a raspuns la un “multumesc”…era un baiat nou la servire. Avea vesta neagra si ii tremura tava in mana. Ne uitam la el, cu totii, si ne miram cat poate sa fie de timid si de dragut. Si cat de mult inseamna buna crestere. …. .

Dupa ce l-am admirat vreo jumate de ora mi-am dat seama ca am ajuns sa ma mire bunul simt. Ca am ajuns sa mi se para ceva deosebit cand o persoana de langa tine nu se uita direct in ochii tai si poate si mai mult, te sfideaza.

Am uitat cat de frumos e sa privesti pe ascuns, crezand ca oamenii la care te uiti nu te vad. Si nu in sensul unei indragosteli, cand ti-e frica sa te uiti la “el” ca nu cumva sa te inrosesti sau sa te balbai sau sa te fastacesti, sau sa te blochezi. Nu. In sensul pur si frumos al furarii unei priviri de la oricine, pentru ca ti-e teama sa te uiti in ochii ei/lui. Ne invata toate cartile zilelor noastre ca “a privi pe cineva direct in ochi” e o dovada de incredere in sine si de siguranta. Ei bine, poate asao fi. Dar nu am sa uit niciodata privirea pe ascuns a baiatului nou, care atunci cand simtea ca l-a prins cineva se inrosea pana in varful urechilor lui clapauge….

Si da, am ajuns sa ma mire bunul simt…dar asta e o poveste mai lunga 🙂